Voal peste suflet - povestea adevărată prin care a trecut o moldoveancă (Partea II)

Voal peste suflet - povestea adevărată prin care a trecut o moldoveancă (Partea II)

Familie

VOAL PESTE SUFLET de Mariana Moldoveanu

Fragment partea II

De pe terasa imensă a casei, vedeam tot oraşul, farul portului şi auzeam valurile oceanului atât de aproape, încât aveam impresia că se loveau zbuciumate de zdrențele inimii mele răvăşite. Nu aşa îmi imaginasem eu viața mea lângă el!!! Nu rămăsese nimic din fumul minciunilor lui cu parfum oriental. M-am trezit fredonând un cântec, uitasem de când nu mai cântasem şi obrajii mi s-au infierbântat din nou de lacrimi şi durere. Buzele amare rosteau cuvintele: "Mamă, mamă ce-ai făcut, Când pe lume m-ai născut?" şi un nod tot mai mare mi se aşeza în gât.

Îmi amintii de ziua în care am decis că mă voi descurca şi singurică cu băiatul, iar a doua zi am descoperit că eram gravidă din nou. Ne-am certat, i-am zis că fac avort, că nu vreau copilul, că viața asta nu e a mea, că mă omoară de vie.
I le-am turnat în față toate, însă el cu acelaşi calm dezarmant ca dintotdeauna, m-a luat de umeri şi mi s-a aşezat în genunchi. A început să se jure pe cer şi pe pământ, că se schimbă totul, că pot să fac ce vreau, doar să nu-l părăsesc şi să păstrez sarcina. Şi iar l-am crezut…

A doua zi, mi-a zis că mama lui e grav bolnavă şi că ar vrea să işi vadă nepotul poate pentru ultima oară. Nu m-am îndurat şi aşa am plecat în Maroc pentru câteva zile, şi dupa 6 lungi săptămâni, cocoțată pe terasa casei, priveam oraşul în gol, plângându-mi soarta, îmi mângâiam burtica şi pruncul nevinovat care creştea în mine.

Plec! Fie ce-o fi! Nu mai pot suporta! Doar să mă văd în Italia!
Şi m-am întors, dar mi-a pierit imediat dorința de a pleca, când am ințeles că tot mai mult cătuşele lui îmi blocau mâinile, sufletul şi viața. Am zis să nasc şi se va mai vedea.

Şi iar mă străbat fiori când mi se întorc în minte diminețile în care se întorcea de la cluburile de noapte, duhnind a țigară, parfum şi transpirație. Zicea că nu îl stimulez sexual destul ca femeie, că în Coran e scris că voi arde în iad dacă refuz să îmi fac datoria de nevastă. Mie îmi provoca repulsie şi nu ştiam cum să fug ca să nu mă atingă. Cu mintea lui bolnavă a început să mă terorizeze, mi-a luat telefonul şi PC-ul, unicele mele punți cu lumea exterioară, a înălțat un gard de un metru jumate, zicând că nu-i nevoie să vadă vecinii ce avem noi în curte. A pus şi două lăcate cu lanțuri la poartă, de la care ținea cheile în buzunarul hainei. Zi de zi, cât timp era la muncă, eu stateam cu băiatul închisă între 4 pereți.

----------

Într-o bună zi, s-a oprit o maşină şi un bărbat a sunat la uşa, eu nu aveam chei de la casă, dar am deschis fereastra şi prin zăbrelele verzi l-am întrebat ce vrea. M-a privit amenințător şi mi-a strigat cu ură că dacă soțul meu nu îi lasă nevasta în pace, voi avea mort la casă! A trântit uşa şi a plecat, iar eu am rămas din nou nemişcată să privesc câmpul de arătură din fața ochilor. Nu-mi venea să cred! M-am perpelit ca un animal în capcană, iar când a intrat pe uşă m-am năpustit asupra lui. Atunci am primit prima pereche de palme şi câteva îmbrâncituri sub ochii terorizați ai băieţelului meu! Din ziua respective, reproşurile, certurile şi bătăile erau la ordinea zilei.

În noiembrie 2008, la 40 de săptămâni de sarcină, în timp ce faceam un chek-up complet, se descoperă că fătul nu mai crescuse de la 32 de săptămâni şi aşa mă trezesc pe masa de operații cu a doua cezariană de urgență. Luni în şir m-am gândit ce nume să-i dau fiului meu, ca să nu pățesc la fel ca prima oară şi am decis că se va numi Adam, nu a avut nimic de comentat şi asta m-a bucurat mult.

Stăteam întinsă pe patul de spital şi aşteptam să-mi văd băiatul, au trecut 2, 3, 4 ore şi eu nu ştiam nimic de el. În acelaşi salon cu mine erau 6 femei, toate îşi alăptau puişorii, doar mie nimeni nu îmi zice nimic. Am înteles că ceva nu e bine şi când domnul a venit în vizită, l-am trimis să vadă ce-i cu copilul. A venit negru la față, dar tot calm ca o mare înaintea furtunii, ţinea în mâini nişte hârtii şi îmi zicea: ”Uite care-i treaba! Ăsta nu-i copilul meu! Semnăm că rămâne în spital şi mâine te întorci acasă la cel sănătos!” Am simțit că mor, corpul îmi era înțepenit, capul greu şi toată ființa mea a rămas în stand-bay.  “Nu semnez nimic! Dacă rămâne el, rămân şi eu!”, am chemat infermiera şi am rugat-o pentru toți sfinții să mă ducă la copilaşul meu. Mi-am scos singură picurătoarea şi în scaunul cu rotile am fost dusă la alt etaj, unde plin de tuburi şi aparate, zăcea copilul meu în incubator. Am simțit cum inima mi s-a frânt în bucăți şi nu aveam curajul nici măcar să întreb medicul ce avea. Tăios şi rezervat, mi-a zis că are o prognoză de viața de 2-3 săptămâni şi că trebuie să mă rog pentru o minune, iar m-am agățat neputincioasă de cruciulița mea şi am stat zile întregi lângă el.

Dumnezeu a avut milă de noi, şi după 15 zile de spital Adam a fost trimis acasă, dar la nici o săptămână a fost din nou spitalizat. Primele luni de viață au fost aşa, dus-întors, iar când era acasă, domnul avea pretenția absurdă să vină pediatrul acasă, că nu se poate de ieşit.

Anul 2009 a fost însemnat ca cel mai greu din viața mea, eram disperată şi ajunsesem la capătul puterilor. În toamna lui 2010, eram o umbră, fără dorinţă de viață, fără vise şi fără țeluri.  Aşa se făcu', că într-o dimineață pe când el plecase la fabrică şi copiii mei dormeau duşi, am pus gând negru să termin odată cu acest chin nesfârşit. Am urcat pe marginea ferestrei la primul etaj, unde era dormitorul şi când mă pregăteam să sar am auzit în spatele meu strigând: "Mamă!". Instinctul meu a fost mai puternic atunci ca ispita, am închis geamul şi am coborât jos, copiii mei dormeau strâns şi-atunci pentru a câta oară m-am aşezat lângă ei plângând, doar că de data asta plângeam de bucurie şi îl slăveam pe Dumnezeu pentru minunea care o făcuse cu mine.

Mi-am şters lacrimile şi am scos o valiză mică în care am pus câteva schimburi de-a băieților, m-am plimbat de colo-colo prin casă până el a venit de la muncă în pauza de masă. Şi atunci l-am rugat să mă lase s-o sun pe mama, de care în timp mă îndepartase şi mă izolase complet. Formă numărul şi când de partea cealaltă i-am auzit vocea, m-au năvălit, iar lacrimile, dar imediat mi-am dat seama că trebuie să joc teatru până mă văd la ea acasă. I-am zis că vreau să vin la ea pe o săptămână cu băieții ca să stau un pic cu familia. Săraca mea măicuță! Nu i-am spus nici ei, nici tatei, nimic din ceea ce trăiam, nu voiam să le amărăsc sufletul şi să-mi plângă de milă. Îmi era atât de ruşine! Dar o singură frază i-a dat de înțeles mamei cât de serioasă e treaba: "Mamă, dacă nu vrei să ai mâine înmormântare, primeşte-mă la tine, te rog!"

M-am uitat în urmă la casa care îmi fusese atâția ani colivie de aur şi am urcat în maşină, îmi jurasem că nu mă voi întoarce acolo niciodată! Aşa la oră târzie de seară m-a dus la mama la Treviso. Când m-am văzut acolo, i-am spus clar că mă despart de el şi că totul s-a terminat. Dar nu ştiam nici pe departe ce mă aşteaptă! În seara aceea domnul a dormit în maşină afară, iar eu pentru prima oară după multă vreme mă simțeam puternică şi fericită alături de puişorii mei. Familia mea a făcut stâncă în jurul meu şi teama îmi părea un vis urât.

A doua zi, mama m-a îndemnat să ieşim în oraş, să-mi cumpere ceva haine, că nu puteam ieşi din casă aşa. Soră-mea îmi împrumutase o fustiță şi o bluziță, norocul meu că am 3 surori deosebite. Înainte să ies din casă, în mod automat îmi strinsese-i părul lung trecut de fund într-un coc şi voiam să mă îmbrobodesc, aşa cum am făcut-o mereu în cei 7 ani. Mama s-a enervat urât, mi-a zmuls voalul din mâini şi clama din păr şi m-a împins afară în curte. Părul mi-a căzut în valuri şi pentru prima oară după o veşnicie întreagă, am simțit vântul mângâindu-mi tâmplele şi creştetul.

Am tras mult aer în piept şi am simțit cât de scumpă şi minunată poate fi LIBERTATEA...

Va urma...